Terra Nova

Vocea poporului inseamna vocea lui Dumnezeu!, ne spune un proverb latin.
Tinerii si-au exprimat vointa in final printr-o lovitura de tun: Klaus Iohannis!
Dacia a renascut dragi mei!
Totalitarismul mascat in democratie feudalista moderna si-a exprimat ultimul racnet sfasietor, inainte de a se prabusi in ruine de lacomie.
Acum depinde de noi sa cream din cenusa o Romanie Unita!
Inteligenta a invins miselia!
Bravo romani!
Bravo daci nemuritori!
Bravo romani neinduplecati!

Cronici spirituale

Offerendis aurora

1.      Vizirul Eminescian

Cu greu îl poți sustrage pe Eminescu dintr-o epocă fără să atentezi la bogatele ornamente epice, lirice sau ștințifice din acea perioadă. Acum când m-am întors la poeziile eminesciene realizez că Luceafărul blând al României cât a trăit a reușit să își facă sonetele să răzbată prin fiecare curent artistic sau ștințific al tuturor vremurilor cu toate că prima dragoste îi rămâne Romantismul.

,,Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ți placă ție,

Căci în priviri ceteam o vecinicie

De-ucigătoare visuri de plăcere.”

Iată cum mai sus aceste versuri s-ar potrivi mai degrabă Renașterii. Astfel cu sau fără voie vizirul nostru intuiește pneuma aristotelică sau mai pe românește vehiculul sufletului. Și pentru că Renașterea este strâns legată de Eros și Magie lucru evidențiat de Culianu în lucrarea cu același nume nu-mi rămâne decât să adaug cuvintele lui M. Ficino ca pe o definiție preliminară a iubirii: ,, Artisti din toate domeniile nu cauta si nu au grija de nimic decat de dragoste… Iubirea reciproca indeparteaza primejdia si prin aceasta ne da un sentiment al sigurantei; ea inlatura neintelegerile, si astfel naste concordia; dispretuind nenorocirea, aduce fericirea.” Dragostea lui Marsilio Ficino are o notă ideală care mă face să devin nostalgic, dornic să mă propulsez în alte vremuri mai aspre dar mai vitale unde dragostea zbura pe corzile lui Mercur și să las deoparte frivolitatea artificială a timpului meu.

Dar cum studiul nostru nu are nimic de a face cu sonetele ne vom îndrepta atenția către opera esențială a acestui domn și trubadur din Moyen Age, anume ,,Luceafărul”

Deși lucrase la el de câțiva ani și obținuse peste 5 versiuni diferite ale lucrării, Eminescu își publică poemul abia în 1883 aproape de sfârșitul vieții. Sursa primordială de la care a pornit a fost basmul ,,Fata din Grădina de Aur” pe care  reușește să-l modeleze în versuri după propria viziune. Povestea pe care o deapănă este dragostea neîmpărtășită pe care Luceafărul ( personificat de Hyperion) o nutrește pentru o prințesă pământeană cu trăsături nefirești, angelice. Cu îșurință în versuri se poate face o paralelă destul de clară între Hyperion și Dante care datorită morții iubitei pornește pe drumul alunecos al creației drept oamagiu. Tema e diversă în Luceafărul: pornește de la iubirea ideală dar incompatibilă dintre o stea și o fecioară debordând de viață; după care autorul scoate în evidență egoismulși limitarea nativă a omului care dorește să stăpânească totul dar să nu ofere nimic în schimb.

,, - O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”

Iar povestea se repetă și fata ademenită d-altul își uită menirea, își uită și scopul, trecând sub un con de umbră dragostea nemărginită – în vreme ce Luceafărul se ceartă cu Dumnezeu pentru că nu-l lasă lângă iubită doar ca la final să afle că în van se lupta pentru ursita promisă.

Nu pot să nu remarc aici paralela  - în sistem cosmogonic -  consistentă sau nu cu Adam și Eva, care în final îl ademenește pe Adam să muște din mărul oprit iar în acest context al luptei dintre îndrăgostiți Șarpele este amantul tinerei femei fără de prihană pe când iubire dintre nimb și trestie joacă rolul de ispită. Cum indica și Cioran în ,,Căderea în timp” Ispita a coexistat din totdeauna în Adam și-n Eva iar Șarpele a fost numai Stâlpul de încercare al celor doi. Ca o adăugire celălalt bărbat din poem nu este cu nimic de vină pentru crima săvârșită de tânăra fată, el reprezentând doar unealta de încercare, piatra care trebuia să se rostogolească la vale ca dragostea celor doi iubiți predestinați să reconstituie lumea să reziste: altfel fiind spus dacă el n-ar fi fost despărțitorul – firul de legătură al pământului cu Luna ar fi fost despicat de un altul, de aceea are un rol secundar, în operă apare la final. Din fericire odată cu descoperirea înșelătoriei, chiar dacă costul este uriaș - pierderea fantasmei erotice, zahirului sau a iubitei, Hyperion alungă nălucirea cu toate că fusese iremediabil atins frenezia erosului și se găsește pe veci năpăstuit.

,, - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece. “

De altfel Luceafărul se traduce din latină ca ,,Purtătorul Luminii” sau Lucifer și iată cum o altă paralelă –corectă sau mai puțin corectă – răsare. În accepțiunea noastră poemul are un ușor iz hermeneutic și te duce cu gândul la Mefisto; la căderea acestuia în efemer plecând de la  dorința geniului neînțeles de a antomisma legile pământului cunoscut pentru a se avânta în necunoscutul care-l descoperă mereu în urma lui la depărtare. Corectă ori nu ideea de la care a plecat conceperea acestui studiu a fost determinarea ori ghicirea motivelor pentru care cel mai iubit dinte îngeri a ajuns un răzbunător.

2. Stâlpul de încercare al Creației

,,Să-i lăsăm timpului timp” așa ne îndeamnă Părintele Iustinian al Maramureșului Și asta e și îndemnul meu spre cititorii care vor parcurge aceste rânduri și să lase ideile preconcepute undeva într-un colț la ușă.

 Cum îl văd eu pe Diavol? Un misionar al lui Dumnezeu care a fost predestinat de Creator să apuce Drumul fără de întoarcere. Eu sincer îl respect, deoarece cel mai iubit înger al Domnului a primit misiunea cea mai grea – să aducă pe calea cea bună niște creaturi imperfecte prin singurul lucru pe care oamenii și le-au dorit – constient sau nu – de la origini până în ziua de azi.

Transcedem de azi un drum fără de întoarcere; un drum care ne va separa sau ne va întregi așa că mi se pare irelevant ca oamenii să mai continue să arunce cu apă rece într-un duh pe care nu au îndrăznit să-l înțeleagă niciodată, când de fapt cei care meritau marea majoritate din denigrare erau chiar oamenii domnului (Inchiziția)  

Eu îl văd pe Mefisto ca pe un Stâlp de încercare! Dacă n-am încerca răul n-am discerne binele; până la urmă să o spun drept scriu acest studiu pentru că m-am săturat să văd anumiți oameni cum își ascund proprile greșeli în propaganda Antihristă – mă dezgustă masele care din lipsă de discernămând de eu interior dau vina pe Nefârtat pentu greșelile lor. De altfel lucrarea de față nu e pentru a discerne ,,greșeala” lui Lucifer și pentru ai ajuta pe semeni să descopere că singurul lucru de care s-ar face vinovat Sheitan este inocularea ideii de rău dar răul îl facem singuri și suntem de la sine răspunzători pentru păcatul pe care îl facem deoarece în viață avem de unde alege și nu cred eu că vreunul din tinerii de azi se mai lasă păcălit de idea cum că Diavolul ne posedă și ne obligă să facem acel lucru; după mine e o nerozie să mai crezi așa ceva la final de 2012 iar cei ce o cred sunt ignoranții care se complac în paturi șubrede din lipsă de demnitate de sine. Diavolul e unealta ispitei din noi dar nu ispuita în adevăratul sens și asta o spun alții nu sunt eu acum revelatorul; poate doar pentru urechile surde de până acum însă nu cred nici chiar asta. Sunt doar un dactilograf de la margine de țară.

,, Pe cei de felul tău nu i-am urât niciodată!” asta mărturisește Goethe în Faust referitor la vorbele pe care i le atribuie lui Dumnezeu la adresa Bufonul din Prolog. Iar dacă Creatorul în inspirațiunea lui Goethe așterne aceste cuvinte ce drept avem noi să judecăm pe cel pe care nu am apucat să-l înțelegem. În continuare Domnul mai mărturisește: ,,Dintre toate spiritele care neagă, bufonul e cel care mă plictisește cel mai puțin.” Nu-I de mirare că în versiunea sa Marele Alchimist al tuturor spune acest lucru; noi oamenii suntem perverși din genere și de multe ori slujim la doi stăpâni în vreme ce copilul lui cel mai drag după Hristos deși a apucat un drum neplăcut măcar își poartă crucea cu stăruință. De altfel cuvintele din urmă vin să confirme aceste lucruri:  ,,Activ omul prea lesne începe să tânjească îndată ce ar putea, omul n-ar mai face nimic. De aceea bucuros îi dau un tovarăș care să-l stimuleze, făcându-și astfel datoria de diavol.” Așa că mai de grabă legătura dintre Dumnezeu și Diavol e una de camaraderie.  Așa cum ne evidențiază printre altele și pățania lui Iov. Printre altele Schalk ne lămurește în acest sens cu proprile cuvinte: ,, Din când în când văd bucuros pe bătrân și mă feresc s-o rup cu El. E destul de drăguț dim partea unui mare stăpân ca El că vorbește atât de omenește chiar cu Diavolul.”

Mergând mai departe cu ideile printr-un decor banal, unul din personajele lui Anne Rice asistă la o discuție –în stare de Cunoaștere Extinsă – între Purtătorul Luminii și Tatăl Ceresc în care primul afirmă că a devenit obositoare misiunea încredințată și cere să fie dezlegat de ea. Corect sau nu recunosc că întotdeauna am admirat răspunsurile simple la întrebările cele mai complexe și cred că merită luată în vedere acea scenă imaginativă.

Un alt exemplu fără echivoc este redat în  Diavolul Memnoch – o reproducere originală a Divinei Comedii – unde  eroul întregii acțiuni, Lestat este pus în fața faptului împlinit, motivele decăderii Îngerului Focului  Sfânt.

Deși lucrarea e plină de elemente darwiniste merită citită pentru că avem parte de o versiune contemporană a căderii destul de logice și lipsite de idei preconcepute cu care Biserica ne-a obișnuit din primele secole și până azi.

De curând am auzit cum că noul papă dorește să răstoarne credința care afirmă că Iisus s-a născut în iesle alături de animale și să-l înlocuiască cu un altul  care ar fi fost nîscut printre baldachine de mahon și vreascuri de soc din care se fabrică miere ceea ce mi se pare grotesc. Nu mă deranjează idea în sine ci intenția care nu are nimic de a face cu dreapta credință ci mai de grabă cu zavistia. În fine nu e de mirare că toți îl hulesc dacă vine cu această încercare de a reduce secolul informatic la un nou Ev Modern (aluzie care vrea să aducă aminte de Inchiziția și procesele întreprinse de către Biserică pentru a supune voinței sale cât mai multă lume). Om lipsit de omenie care face de rușine Cuvântul drept al lui Pavel și al lui Petru. Ce mai urmează? Să afirme că el este Dumnezeu precum în marea schizmă! Se așteaptă să-l urmăm ca oile? Rușine! Ar urma după asta să zică că toți oamenii care afirmă că aud cuvintele Duhului Sfânt sunt de fapt eretici posedați de Purtătorul de Făclie. Rușine! Oare nu vede că gnosticismul a învins și după Marea Trecere? Că oamenii deși nu cunosc spiritul corect al encratismului, libertinismului și antisomismului, îl urmează după pricepere cu sfințenie. E normal când adevăratele modele au încremenit în timp iar guvernanții sunt doar niște caricaturi lașe, sfinți goi mai lipsiți de lumină chiar decât Sheol.

Mulți cercetători afirmă că există două teorii ale creației. Dar după părerea mea ar fi în număr de trei. Trei teorii care se întrepătrund compunând doar una singură după cum urmează:

- teoria evoluționistă a lui Darwin pornește de la ideea că omul a trecut pe rând prin toate treptele evolutive până să ajungă la stadiul de neandertal. Numai că evoluția creaționistă a omului a avut o limită căci acest produs nu putea deține un suflet laborios creat.

- astfel Dumnezeu a creat pe Adam – primul om făurit după chipul și asemănarea Sa - și ia dat spre păstrare Grădina Edenului să crească și să se înmulțească până ce omul a decăzut asemenea lui Lucifer și  a trebuit să se descurce într-o lume sălbatică unde cel mai puternic supraviețuiește.

 - după cum o să vedeți în cartea lui Anne Rice Mefisto este primul nefilim care, alungat de pe Pâmântul Făgăduinței se împreună cu ficele pământului și dăruiește lumii create în cele 6 zile primii născuți ai unei rase superioare omului Cavernelor. Astfel el are aici un rol de Daimon nici de cum de rău voitor.

Până la acest moment avem 3 rase distincte create direct ori indirect de Elohim. Dacă nu adăugăm și rasa parvenită de la Astronauții Galactici enunțați de Eric von Daniken. Dacă privim atent istoria vom vedea că în timpurile primordiale omenirea a părnit de la cele patru rase.

De aceea suntem poate și atât de diferiți ca oameni. Iar după cele 3 Mari Conflagrații planetare dinainte de Potop tot Dumnezeu îl sfătuie pe Atlantul Noe să pornească cu arca lui pe mare ca să nu fie distrus de urgia care e pe care să se descătușeze. La fel ca el Loth e dus împreună cu cele două fete departe de Sodoma și Gomora. Acestea mai târziu și-au drogat tatăl ca să poată să aibă moștenitori.

Pe vremea Inchiziției unul dintre preoții benedictini a căutat să afle de ce Dumnezeu permite răului să dăinuie în lume. Așa că acesta îi scrie o scrisoare lui Sheitan și o aruncă în vulcan. Incizitorii care îl priveau ca pe o amenințare deoarece atenta la integritatea Bisericii construite de ei, l-au cercetat iar când să îi pună verdictul de vinovăție se spune că a apărut o gaură neagră în mijlocul sălii de audiențe, unde și-a făcut apariția însăși moartea care ia adus răspuns de la Preînaltul său stăpân înnegurat. Una din variantele care au putut ieși la vedere de sub nasul Arhivelor Vaticanului spune așa:

,,Nu mă acuza pe mine pentru răul care sălășluiește-n lume, căci câțiva diavoli au scăpat din împărăția mea iar eu sunt îndatorat să-i prind. Msi bine întreabăți preoții despre neliniștea ta!”

Dacă mă întrebați pe mine nu e nici o mirare să dau peste aceste urme. Știți de altfel că Papalitatea și servicile secrete ocultează adevăruri neprevăzute. Depinde de voi dacă dați crezare ori negați cele evidente. După mine omul modern n-ar trebui să dea crezare tuturor celor care se dau drept vizionari, căci se știe că cei mai mari vizionari se ascund de teama unei noi ,,Cruciade Sfinte”

După părerea mea Antihristul nu e copilul profeției născut de Lilith ci mai de grabă noi purtăm în sine un Mare Rău și-un Mare Bine care dacă sunt folosite cum se cuvine putem echilibra balanța pentru lume. În cele din urmă există un răspuns pentru ce omului i se permine să fie încercat ca Iov de către Fire:

,,Dumnezeu îi ajută numai pe cei care se ajută singuri!”

De a ceea poate are nevoie de aleși. Procedează ca orice părinte. Ne lasă să mergem din greșeală în greșeală până ne învățăm minte. Ne facem de cap printre morminte în loc să îngrădim crucile cu cele mai neasemuite flori ale Îngerului Bucurie și Înțelepciune.

Pace vouă și deschidere la minte!

  

   

marea enciclopedie a geto dacilor: Orasele subterane ale getilor si portile spre tara...

Vreau! Dacă poți trimite-mi adresa mea e alex_craciun2007@yahoo.com. mă bucur că există partizani ai culturii străvechi hyperboreene. Poate vom putea colabora. dacă ai materiale vechi despre poporul nostru te rog trimite-mi deoarece îmi este necesară pentru că vreau să întocmesc o lucrare pe această temă iar cu ajutorul tău și-al altora ca tine care sunt interesați sunt sigur că vom putea readuce conștiința strămoșilor în inimile noastre ale tuturor! O seară plăcută!
Cu stimă Alexandru Crăciun

Merită să fie urmărit!

Eugen Ionescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Eugen Ionescu
Naștere	26 noiembrie 1909 Slatina, România
Deces	28 martie 1994 Paris
Profesie	dramaturg, eseist
Naționalitate	română
Activitatea literară
Operă de debut	Elegii pentru ființe mici (1931)
modifică

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 -Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Simbolism - Naturalism Modernism - Tradiționalism Semănătorism- Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Biografie

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Cariera literară

Perioada românească

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Teatrul absurd

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Anul Eugene Ionesco

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco