Jurnal de boală

Azi am făcut un pas!

Se împlinesc deja două decade lunare trecute de când mi-au pus piciorul în ghips.

Mi-e teamă să calc...Sunt descurajat, am impresia că nu voi mai merge nicicând. Stau în pat cu piciorul ridicat şi mă holbez la tavan.

Ieri mi-au dat ghipsul jos...Ce straniu e fără el. Prima noapte gătată, departe de oroarea care-mi ardea sufletul ca o bucată de bitum năclăit de smoală...

Seara de ieri mi-am petrecut-o în faţa laptop-ului, urmărind filmul ,,hon Carter” care m-a marcat profund...

Poate că până la urmă Edgar Rice are să-mi ofere mai mult decât o fiară încolţită de marele oraş, cum era Tarzan...

Dar ce-s toate gândurile astea fără noimă? De ce oare le scriu în caiet, ele nu spun nimic despre mine sau despre ceea ce fac. Mă dezgusta să-mi fac jurnal până acum; nu ştiu de ce? Dar iată-mă umplând primele mele rânduri cu cerneală, iată primul meu ,,jurnal de vacanţă” umplând spaţiile goale cu simple cugetări de vară.

Mi-e teamă să calc şi iată că şi vocea mea interioară refuză să vorbească ca-n alte dăţi!

Ce vise stranii am avut aseară. Se făcea că ţin în mână medalionul lui Carter şi călătoresc şi eu către Barsoom....

Oare chiar ştim cu siguranţă că nu există viaţă pe Marte?

După ce am văzut aseară tind să cred că ignoranţa ne duce spre margine, că ne înecăm în propria laşitate...

Şi totuşi asta nu e un roman! Nici memorialistică nu poate fi deoarece memoria impune o expunere lineară a faptelor, pe când eu rămân ca întotdeauna ambiguu şi reţinut, ca un împărat mut.

Şi am păşit!

Tremuram de emoţie aşteptând durerea ce avea să survină; cu toate astea nu se petrecu nimic interesant; doar o durere uşoară în călcâi mă şicana.

M-am aşezat din nou în pat. O urmă de bucurie îmi umbrea tăcerea de morminte din suflet...

Medalionul – două părţi ale aceluiaşi întreg, lipite îngemănat – o poartă de salt, şi în interiorul său, vid total!

O poartă de salt acţionează adesea ca un tunel, tăiat la capete. Undele care o formează transformă corpul în tahioni foarte rapizi care călătoresc mai iute decât lumina, reconstruindu-te la celălalt receptor, pe o altă planetă sau într-un alt univers.

Mă întreb dacă Turnul Babel din Biblie nu ascunde acelaşi mecanism ingenios...Şi pilda aceea cu separatul limbilor poate că a fost doar un eşec catastrofal în a pune în practică acel aparat. Oamenii nu pot crea un pod mobil rudimentar până la D-zeu să fim serioşi, asta nici într-o eternitate nu e cu putinţă chiar de am încerca să construim piatră cu piatră un zid!

Totuşi telegrafierea omului pe o planetă e un instrument rudimentar. Lasă prea multe portiţe deschise spre eşec, deşi nu e imposibil, e chiar foarte simplu!

Noi suntem în întregime fiinţe de lumină! Mintea este aer, sufletul e foc, sângele e apă iar trupul e pământ.

În experienţele de decorpolizare subiectul călătoreşte orişiunde doar cu gândul şi cu sufletul; asta înseamnă că sângele şi corpul sunt nefolositoare, pentru om, deoarece poate să şi le refacă prin simplu Cuvânt!

Piciorul tot o rană mă doare de înnebunesc!

Suferinţa e treapta cea mai de sus spre Fericire.

Călugării tibetani pot face astfel de lucruri. Pot călătorii cu gândul în eter, pot să-şi lase trupul în urmă, într-o cavernă din munţi şi să călătorească în afara timpului fizic pe care-l percepem noi, muritorii...

Să ne telegrafiem mintea e foarte uşor, aproape infantil, noi o facem când suntem copii, apoi cu fiecare treaptă ce urcăm spre pubertate ne înălţăm spre Laşitate şi Uitare.

Ce simplă era copilăria!!!

Cât de plină de mânjeală şi reţinere e maturitatea prematură?

Cum se scurg râuri de vorbe fără noimă prin televizoare...

Poate că povestea lui Carter e o aducere-aminte a vremilor imemorabile. Să fim serioşi piramidele de pe Marte nu s-au construit singure!

Ignoraţi cuvintele pocite intenţionat de mine pentru că vreau să redau materia primă a vorbelor mele?

Dar ce-s aceste vorbe care-mi ies pe nesimţite din inimă şi se scriu cu cerneală pe o filă goală? Pe cine interesează? Poate greşesc dar n-aş fi primul oricum; lumea e plină de o aberaţie postumă tot mai plină.

Adesea când încerc să explic astfel de lucruri prin viu grai nu-mi găsesc cuvintele, sunt repezit sau ignorat – adesea amândouă – de oamenii care ar trebui să-mi dea măcar o şansă să mă regăsesc. Şi ce e cel mai cumpănitor, străini îmi oferă timpul lor după ce-mi ascultă tainic, glasul dar apropiaţi mă ignoră cu desăvârşire!

Dar deşi sunt pedepsit încă la tăcere, ca un platonicesc discipol pân’ la vremea cuvenită, mă alină cuvinte-taină scrijelite pe hârtie.

*

M-a vizitat bunica. Seara s-a derulat într-o atmosferă agreabilă până ce soră-mea s-a lipit cu desăvârşire de mine...

Am respins-o!

Senzaţia pe care o provoca pielea ei pe trupul meu îmi repugna...

Nu, nu era nimic erotic, doar că nu suportam să o simt aşa aproape, aveam nevoie de spaţiu aşa că am bruscat-o!

Nu mă dezvinovăţesc. Nu mă lamentez. Nu regret ce am făcut, doar mă simt pustiu în adâncul sufletului meu frivol, meschin şi plin de răutate!

*

Morala este prin natură o imoralitate îndulcită de aspecte...

Conştiinţa este infirmă, subjugată aproape mereu de raţionamente incorecte care ne îngustează limitele percepţiei aproape de infam...

Viaţa e ca o oglindă pe care o parcurgi, o priveşti şi crezi că i-ai înţeles misterul...

Naşterea e o greşeală a cărui cauză o descoperim cu trecerea timpului pe fiecare treaptă urcată spre Nemurire.

Realitatea este adevărul opac, lipsit de înţeles, pe care noi îl acceptăm ca fiind singurul drum spre Mantu!

Dragostea e o floare care se ofileşte repede dacă nu e hrănită de mister şi interes.

Adevărul e un lucru obscen, luat în râs de orişicare până la proba contrarie.

Sfânt e doar cel ce se consideră înainte păcătos!

Lumina are diferite nuanţe chiar dacă în principiu este albă; dacă-i aşa putem alege noi ce-i drept înainte să greşim...

Prostituţia e o muncă necesară într-o lume fără cap şi fără coadă...

Pudoarea e un început de preacurvie...

Minciuna e un adevăr strâmb născocit de Laşitate...

Vântul ce bate la răsărit aduce ploaia la Zenit...

Cum poţi fi plin dacă mai înainte n-ai fost gol?

Mândria e o virtute dar nu aduce-ntotdeauna înţelepciune!

Aspectul gol e plinul unui astru.

*

Tremur…

Nu-mi mai amintesc primi ani de copilărie.

Reţin câteva aspect, nume şi cuvinte pe care le rostisem eu – altcineva, într-un amalgam de culori nefireşti.

Mi-amintesc de Ioana cum se enerva pe mine şi pe Mikey şi cum ne pâra.

Adesea o şicanam – acum mi-e aşa de dor de ea – ţăcănita mea!

Era altă viaţă în spital – plină de veselie; atât munceam şi ne amuzam, că timpul nici nu ştii cum de trecea?!

Şi fata fără nume! Primul meu eşec în iubire se petrecea la 7 ani – aproape; era din Bucureşti – ce mai o amazoană în devenire – o plăceam, cu toate că nu ştiam!

O priveam de la distanţă; ne certam, se împăna mereu – să dovedească că domină sorgintea bărbătească.

Experienţa e o monedă de schimb!

Într-o zi m-a chemat şi m-a obligat, de faţă cu un prieten, să recunosc că o iubesc.

Ce jenat m-am simţit!!!

Dar experienţa aceea m-a lipsit de frica pentru sentimente.

*

De fiecare dată când mă privesc scrâşnesc din dinţi...

Nu îmi place că sunt miop şi schilod. Oamenii se uită aşa de ciudat la mine!

De ce par că mă urăsc când nu ştiu nimic despre mine? Despre gândurile mele?

Uneori în mintea mea înceată îmi reculeg propria viaţă într-o oglindă plată. Mă arde dorinţa de a fi privit ca un om normal...

Şiruri de gânduri trec pe lângă mine – ispitindu-mi inima meschină!

Tentaţia e prea mare – vreau să fiu normal! Normal nu înseamnă însă să mergi drept pe liman.

Azi în parc am remarcat o fată. E tot la tratament – sora mea geamănă! Dar e o diferenţă – ea merge! Deşi astfel de mers mă chinuie – sărmana! Genunchii i se trag înapoi când merge, sprijinindu-se de cadru. Oribil! Regret că viaţa ei, rămâne tot o luptă, între pereţi de sticlă, o cuşcă nenorocită!

Decât să merg aşa mai bine lipsă!

*

O frunză s-a desprins iar din copac – ca sufletul meu – perfid gândac!

O tot observ pe fata aia; e aşa frumoasă! Mă stinghereşte gândul să o abordez odată.

Ce să-i spui? mă şicanează vocea mea internă.

O ignor. Şi îi vorbesc tinerei.

E brunetă, e înaltă, cu o voce dulce şi mieroasă. Nici nu se gândeşte la defectele ei când îmi vorbeşte. De reţinut.

Am sărutat-o? Nu mai ştiu! Sunt foarte bădăran cu cei din jur.

*