Jurnal de boală

Azi am făcut un pas!

Se împlinesc deja două decade lunare trecute de când mi-au pus piciorul în ghips.

Mi-e teamă să calc...Sunt descurajat, am impresia că nu voi mai merge nicicând. Stau în pat cu piciorul ridicat şi mă holbez la tavan.

Ieri mi-au dat ghipsul jos...Ce straniu e fără el. Prima noapte gătată, departe de oroarea care-mi ardea sufletul ca o bucată de bitum năclăit de smoală...

Seara de ieri mi-am petrecut-o în faţa laptop-ului, urmărind filmul ,,hon Carter” care m-a marcat profund...

Poate că până la urmă Edgar Rice are să-mi ofere mai mult decât o fiară încolţită de marele oraş, cum era Tarzan...

Dar ce-s toate gândurile astea fără noimă? De ce oare le scriu în caiet, ele nu spun nimic despre mine sau despre ceea ce fac. Mă dezgusta să-mi fac jurnal până acum; nu ştiu de ce? Dar iată-mă umplând primele mele rânduri cu cerneală, iată primul meu ,,jurnal de vacanţă” umplând spaţiile goale cu simple cugetări de vară.

Mi-e teamă să calc şi iată că şi vocea mea interioară refuză să vorbească ca-n alte dăţi!

Ce vise stranii am avut aseară. Se făcea că ţin în mână medalionul lui Carter şi călătoresc şi eu către Barsoom....

Oare chiar ştim cu siguranţă că nu există viaţă pe Marte?

După ce am văzut aseară tind să cred că ignoranţa ne duce spre margine, că ne înecăm în propria laşitate...

Şi totuşi asta nu e un roman! Nici memorialistică nu poate fi deoarece memoria impune o expunere lineară a faptelor, pe când eu rămân ca întotdeauna ambiguu şi reţinut, ca un împărat mut.

Şi am păşit!

Tremuram de emoţie aşteptând durerea ce avea să survină; cu toate astea nu se petrecu nimic interesant; doar o durere uşoară în călcâi mă şicana.

M-am aşezat din nou în pat. O urmă de bucurie îmi umbrea tăcerea de morminte din suflet...

Medalionul – două părţi ale aceluiaşi întreg, lipite îngemănat – o poartă de salt, şi în interiorul său, vid total!

O poartă de salt acţionează adesea ca un tunel, tăiat la capete. Undele care o formează transformă corpul în tahioni foarte rapizi care călătoresc mai iute decât lumina, reconstruindu-te la celălalt receptor, pe o altă planetă sau într-un alt univers.

Mă întreb dacă Turnul Babel din Biblie nu ascunde acelaşi mecanism ingenios...Şi pilda aceea cu separatul limbilor poate că a fost doar un eşec catastrofal în a pune în practică acel aparat. Oamenii nu pot crea un pod mobil rudimentar până la D-zeu să fim serioşi, asta nici într-o eternitate nu e cu putinţă chiar de am încerca să construim piatră cu piatră un zid!

Totuşi telegrafierea omului pe o planetă e un instrument rudimentar. Lasă prea multe portiţe deschise spre eşec, deşi nu e imposibil, e chiar foarte simplu!

Noi suntem în întregime fiinţe de lumină! Mintea este aer, sufletul e foc, sângele e apă iar trupul e pământ.

În experienţele de decorpolizare subiectul călătoreşte orişiunde doar cu gândul şi cu sufletul; asta înseamnă că sângele şi corpul sunt nefolositoare, pentru om, deoarece poate să şi le refacă prin simplu Cuvânt!

Piciorul tot o rană mă doare de înnebunesc!

Suferinţa e treapta cea mai de sus spre Fericire.

Călugării tibetani pot face astfel de lucruri. Pot călătorii cu gândul în eter, pot să-şi lase trupul în urmă, într-o cavernă din munţi şi să călătorească în afara timpului fizic pe care-l percepem noi, muritorii...

Să ne telegrafiem mintea e foarte uşor, aproape infantil, noi o facem când suntem copii, apoi cu fiecare treaptă ce urcăm spre pubertate ne înălţăm spre Laşitate şi Uitare.

Ce simplă era copilăria!!!

Cât de plină de mânjeală şi reţinere e maturitatea prematură?

Cum se scurg râuri de vorbe fără noimă prin televizoare...

Poate că povestea lui Carter e o aducere-aminte a vremilor imemorabile. Să fim serioşi piramidele de pe Marte nu s-au construit singure!

Ignoraţi cuvintele pocite intenţionat de mine pentru că vreau să redau materia primă a vorbelor mele?

Dar ce-s aceste vorbe care-mi ies pe nesimţite din inimă şi se scriu cu cerneală pe o filă goală? Pe cine interesează? Poate greşesc dar n-aş fi primul oricum; lumea e plină de o aberaţie postumă tot mai plină.

Adesea când încerc să explic astfel de lucruri prin viu grai nu-mi găsesc cuvintele, sunt repezit sau ignorat – adesea amândouă – de oamenii care ar trebui să-mi dea măcar o şansă să mă regăsesc. Şi ce e cel mai cumpănitor, străini îmi oferă timpul lor după ce-mi ascultă tainic, glasul dar apropiaţi mă ignoră cu desăvârşire!

Dar deşi sunt pedepsit încă la tăcere, ca un platonicesc discipol pân’ la vremea cuvenită, mă alină cuvinte-taină scrijelite pe hârtie.

*

M-a vizitat bunica. Seara s-a derulat într-o atmosferă agreabilă până ce soră-mea s-a lipit cu desăvârşire de mine...

Am respins-o!

Senzaţia pe care o provoca pielea ei pe trupul meu îmi repugna...

Nu, nu era nimic erotic, doar că nu suportam să o simt aşa aproape, aveam nevoie de spaţiu aşa că am bruscat-o!

Nu mă dezvinovăţesc. Nu mă lamentez. Nu regret ce am făcut, doar mă simt pustiu în adâncul sufletului meu frivol, meschin şi plin de răutate!

*

Morala este prin natură o imoralitate îndulcită de aspecte...

Conştiinţa este infirmă, subjugată aproape mereu de raţionamente incorecte care ne îngustează limitele percepţiei aproape de infam...

Viaţa e ca o oglindă pe care o parcurgi, o priveşti şi crezi că i-ai înţeles misterul...

Naşterea e o greşeală a cărui cauză o descoperim cu trecerea timpului pe fiecare treaptă urcată spre Nemurire.

Realitatea este adevărul opac, lipsit de înţeles, pe care noi îl acceptăm ca fiind singurul drum spre Mantu!

Dragostea e o floare care se ofileşte repede dacă nu e hrănită de mister şi interes.

Adevărul e un lucru obscen, luat în râs de orişicare până la proba contrarie.

Sfânt e doar cel ce se consideră înainte păcătos!

Lumina are diferite nuanţe chiar dacă în principiu este albă; dacă-i aşa putem alege noi ce-i drept înainte să greşim...

Prostituţia e o muncă necesară într-o lume fără cap şi fără coadă...

Pudoarea e un început de preacurvie...

Minciuna e un adevăr strâmb născocit de Laşitate...

Vântul ce bate la răsărit aduce ploaia la Zenit...

Cum poţi fi plin dacă mai înainte n-ai fost gol?

Mândria e o virtute dar nu aduce-ntotdeauna înţelepciune!

Aspectul gol e plinul unui astru.

*

Tremur…

Nu-mi mai amintesc primi ani de copilărie.

Reţin câteva aspect, nume şi cuvinte pe care le rostisem eu – altcineva, într-un amalgam de culori nefireşti.

Mi-amintesc de Ioana cum se enerva pe mine şi pe Mikey şi cum ne pâra.

Adesea o şicanam – acum mi-e aşa de dor de ea – ţăcănita mea!

Era altă viaţă în spital – plină de veselie; atât munceam şi ne amuzam, că timpul nici nu ştii cum de trecea?!

Şi fata fără nume! Primul meu eşec în iubire se petrecea la 7 ani – aproape; era din Bucureşti – ce mai o amazoană în devenire – o plăceam, cu toate că nu ştiam!

O priveam de la distanţă; ne certam, se împăna mereu – să dovedească că domină sorgintea bărbătească.

Experienţa e o monedă de schimb!

Într-o zi m-a chemat şi m-a obligat, de faţă cu un prieten, să recunosc că o iubesc.

Ce jenat m-am simţit!!!

Dar experienţa aceea m-a lipsit de frica pentru sentimente.

*

De fiecare dată când mă privesc scrâşnesc din dinţi...

Nu îmi place că sunt miop şi schilod. Oamenii se uită aşa de ciudat la mine!

De ce par că mă urăsc când nu ştiu nimic despre mine? Despre gândurile mele?

Uneori în mintea mea înceată îmi reculeg propria viaţă într-o oglindă plată. Mă arde dorinţa de a fi privit ca un om normal...

Şiruri de gânduri trec pe lângă mine – ispitindu-mi inima meschină!

Tentaţia e prea mare – vreau să fiu normal! Normal nu înseamnă însă să mergi drept pe liman.

Azi în parc am remarcat o fată. E tot la tratament – sora mea geamănă! Dar e o diferenţă – ea merge! Deşi astfel de mers mă chinuie – sărmana! Genunchii i se trag înapoi când merge, sprijinindu-se de cadru. Oribil! Regret că viaţa ei, rămâne tot o luptă, între pereţi de sticlă, o cuşcă nenorocită!

Decât să merg aşa mai bine lipsă!

*

O frunză s-a desprins iar din copac – ca sufletul meu – perfid gândac!

O tot observ pe fata aia; e aşa frumoasă! Mă stinghereşte gândul să o abordez odată.

Ce să-i spui? mă şicanează vocea mea internă.

O ignor. Şi îi vorbesc tinerei.

E brunetă, e înaltă, cu o voce dulce şi mieroasă. Nici nu se gândeşte la defectele ei când îmi vorbeşte. De reţinut.

Am sărutat-o? Nu mai ştiu! Sunt foarte bădăran cu cei din jur.

*

Abisul

De Alexandru-Ion-Crăciun

- Fragment -

Ea mă aștepta. Stătea pe perne înconjurată de lumânări de ceară aprinsă. Îmi zâmbi.

- M-a trimis maestrul San Jin să vă rog dacă binevoiți a mă ajuta...

Am dat a vorbi înaintea ei dând dovadă de respect și bună creștere. Stingher am plecat capul apoi. Nu o puteam privi...

- Intră! mă invită ea imediat dar mie mi se păruse că trecuse o zi până ce vocea-i dulce mă trezi.

M-am așezat alături în fața ei încercând să nu comit vreo boroboață și s-o înfuri.

- Cu ce îți pot fi de folos?

Glasul ei era ca de privighetoare, ăsta-i singurul cuvânt cu care pot descrie.

- Vreau să mă învățați cum să ies din trupul meu fizic, ca să călătoresc în eter.

I-am susținut privirea. Vroiam să mă port cuvincios. Speram să nu descopere tulburarea care mă încerca.

- Prea bine! Încrucișează picioarele, închide ochi, respiră de câteva ori și concentrează-te asupra unei imagini plăcute ție, lasă-te absorbit...

N-o mai auzeam. Mă lăsasem absorbit de imaginea ei stănd pe podea. Cu trupul firav ascuns sub straie simple de preoteasă, cu gluga lăsată de o parte. Fața blândă, gingașa, privirea intensă cu ochi irizanți albaștri ca cerul. Buze trandafiri, gură vergină ce n-a cunoscut vreodată păcatul. În momentele acelea aceasta era singura realitate care-mi folosea.

Aveam vreo 14-15 ani pe atunci. Încă nu cunoșteam delirul oferit de trupul cald al unei femei. De fapt mă dezgusta să văd vreo femeie goală spălându-se în oază, deoarece mi-amintea mult prea mult de mătușa Silvie și acei bărbați.

La un moment dat am simțit cum mă înalț.Când am deschis ochi am descoperit că pluteam deasupra trupului meu pâmântean. Mă simțeam ușor ca aerul și-mi venea să fac o tumbă prin odaie de fericit ce eram dar descoperind-o pe Ruhno lângă mine, plutind și ea deasupra trupul ei, m-am astâmpărat.

- Felicitări...Surâse. Chiar și aici sus vocea ei nu-și pierdea influența magică asupra mea. Haide. Îmi oferi măna.

Camera...Templul...Toate dispărură într-o clipită. În locul lor am regăsit doar o ceață densă care-mi băga frică-n oase. Am strâns-o pe preoteasă de mână vrând s-o simt prezentă. Nu vedeam nimic în fața ochilor...Îmi răspunse trâgându-mă mai lângă ea. Atingerea substanței din care eram amândoi făuriți nu se compară cu unirea carnală; aceea e doar o sclipire vagă a adevăratei beatitudini care mă stăpânea. Mă simțeam complet și fericit într-o permanentă stare de beție care nu se mai termină...

- Privește, indică tânăra câteva figurine vaporoase învăluite într-un giulgiu de lumină opacă. Sunt Zburătorii, duhuri întunecate care fac rău. M-am uitat cu atenție la acei ,,pelerini” nepoftiți. Aveau ochii roșu aprins sau stacojiu nu reușeam să disting sigur noanța. Cu toate acestea m-a marcat setea de sânge care o citeam pe chipul perfid de felină. Să te ferești de ei, continuă preoteasa, sunt periculoși! Oare era ceva nepericulos acolo? O să te obișnuiești cu prezența lor în timp, m-au spuse parcă să mă liniștească. Nu atacă decât spiritele slabe cărora le este frică. Se hrănesc cu frica lor până nu mai rămane nimic. Înțelegi?

- Da, înțeleg...Mă chinuia o întrebare pe care nu îndrăzneam a i-o pune.

- Văd că te neliniștește ceva. Spune, ce te păsuie?

Îmi citea gândurile?

- Mă întreb...Spiritele astea de unde vin? Mă feri să o privesc mai bine de o secundă în ochi. Încă nu mă obișnuisem cu intensitatea lor himerică. Nici nu vedeam cum, în viitorul apropiat. Unde au locuit înainte?

Zâmbi:

- Pe pământ. Multe vin de pe pământ.

- Nu ‘nțeleg. Credeam că...

- Credeam că sunt demoni din Infern.

Râse blajin în timp ce eu căutam să mă fac tot mai mic:

- Haide! Să ne întoarcem și-ți voi explica. Nu prea doream să mă despart de ea. Se pare că ghici pentru că adăugă: Îți promit că ne vom mai plimba și alte dăți. Însă acum să ne întoarcem înapoi. Nu face bine să lipsești prea mult din trupul tău...

M-am întors. Câteva minute bune m-am tăvălit pe jos. Aveam permanenta impresie că n-am aer și mă sufoc. Ca și cum asta n-ar fi de-a juns, m-am trezit și cu o greață morbidă.

Ea nu păru să mă observe. De fapt era preocupată să căuta prin biblioteca din lemn de stejar, aflată lângă perete. Alese un volum gros acoperit de praf cu coperți grele. Știam asta pentru că deși în agonie, grija ei nu mă părăsise nici un moment. Tocmai mă ridicam simțindu-mă mai bine când apăru lângă mine.

- Uite, îmi arătă o pagină plină de hieroglife – așa-mi păreau pe atunci literele oricărei limbi.

- Nu pot...Nu știu să citesc, am mărturisit simțind că-mi ard urechile de rușine.

- O! Atunci n-are răst să mai țin asta aici. Am să-ți explic așa cum știu. Oricum acelea au darul să încurce întotdeauna. Repuse cartea pe raftul de unde o luase și se întoarse. Duhurile acelea sunt ale oamenilor care au fost blestemați ori au suferit morți subite. Nu sunt îngeri căzuți sau serafimi ai Domnului.

- Dar cum e posibil? Credeam că există doar Rai și Iad.

- O greșeală fregventă a oamenilor. Există însă o grămadă de planuri superioare în care dai peste suflete rătăcite, bune sau rele, depinde ce cauți.

- Și îngeri, n-ai întâlnit niciodată îngeri?

- Nu! Îngeri nu se arată decât oamenilor pioși. Noi îndeplinim lucrarea lui Mefisto. Chiar și demoni nu se arată sub adevărata înfățișare.

- Adevărata înfățișare?

- Da! De multe ori i-au forma lucrului de care respectiva persoană se teme cel mai tare. Rareori posedă oameni pentru că îi dezgustă...

- Ai văzut vreodată vreunul? Entuziasmul mă covârșea.

- Sincer da.

- Și cum arată? inima mi se oprise de așteptare.

- Frumos! Angelic. Sub forma dată de Domnul. Pe atunci mă temeam de ispita trupului. Și cum altfel să apară, decât sub forma originală. Un tânăr blond cu ochi arămi, splendid, într-o tunucă de războinic cu aripi cenuși de porumbel. Un adevărat Ahile...Un adevărat zeu! Oftă. Trebuie să înțelegi. Căzut nu înseamnă desfigurat ci doar lipsit de lumina divină.

Dorea cu tot dinadinsul să mă facă să nu mă mai simt jignit. De-asta-mi mărturisise atât de multe.

- Există cumva vreo modalitate de a supune îngeri căzuți? vroiam să știu dacă pot face acest lucru. Eram îndârjit fără vreo explicație logică împotriva aceluia care o vizitase înaintea mea și-i furase inima.

- Nu! Cum poți supune ceva ce e dincolo de logica ta primitivă de om!

M-am bosumfat:

- Dar...

- Există anumite incantați care pot invoca și folosi energia duhurilor cândva umane. Dar demoni...ia-ți gândul. N-aș vrea să mori pentru o astfel de prostie.

Soarele cobora în asfințit.

- Am să te învăț. Mâine însă azi e deja târziu, adăugă imediat

Asta era un fel de a spune:,,Discuția s-a încheiat. Pleacă!”, într-un fel mai primitor.

M-am înclinat cu respect înaintea ei și am ieșit dojenindu-mă într-una fără motiv.

În amurg

M-am gândit să postez câteva din proprile lucrări mai jos:

In amurgul caldei zile,
Lin, domol, coboara pe pamant
Printre sageti sfarsite de vant
Blanda, racoare a noptii!
Un izvor curge nestiut pe langa vale,
Zgomotos, freamat se-aude-n zare,
Tulburand tacerea noptii ce apare
Peste mare!
Disc lunatic ce rasare peste codru
De ce scalzi-n argint padurea?
Adormita ca frumoasa din palat
Ce-si asteapta printul s-o trezeasca!

Anii de început

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

Carol Davila - Sculptură de Constantin Brâncuși din 1903, expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din București

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos. ^[1]
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor. ^[1]

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.^[1]
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de măici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

Opera

Coloana fără sfârșit pe o marcă poștală din Republica Moldova

Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
La moartea sa, în 1957, sta­tul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente.^[2] Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez și geme, de zeci de ani, de vizitatori.^[2]

Despre opera lui Brâncuși

Anii 1897 - 1906

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.
Din această perioadă datează operele:

• 1897 - Craiova - Bustul lui Gheorghe Chițu
• 1898 - București - Bustul Vitellius
• 1900 - București - Capul lui Laocoon
• 1902 - București - Ecorșeul
• 1902, probabil ianuarie - București - statuetă simbolizând muzica corală românească
• 1902, octombrie - Craiova - bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
• 1903 - București - bustul generalului doctor Carol Davila
• 1905 - Paris - Orgoliu
• 1906 - Paris - Copil - ghips
• 1906 - Paris - Supliciu - piatră
• 1906 - Paris - Cap de copil - bronz
• 1906 - Paris - bustul Victoriei Vaschide
• 1906 - Paris - bustul doctorului Zaharia Samfirescu
• 1906 - Paris - portretul pictorului Nicolae Dărăscu

Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru, se poate spune totuși că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică).